Se spune că, în vremea în care oamenii au început să cerceteze peştera, aici se mai aflau urşi vii…
 În peşteră era în timpul acela o ursoaică bătrână care lâncezea pe acolo; nu prea mai avea chef să iasă la lumina zilei. Când a auzit zgomote necunoscute ei, a ciulit urechile şi a început să mormăie speriată. Deodată, lumina lămpaşelor a umplut grota în care se afla. De spaimă dar şi orbită de lumină ursoaica n-a mai ştiut să fugă pe găurile cunoscute ei ci, zărind o luminiţă în tavan şi-a închipuit că-i una din ieşirile de demult. A sărit din stâncă în stâncă şi a ajuns la deschizătura de care i se agăţaseră speranţele.
 Dar deschizătura s-a dovedit a fi prea strâmtă şi ursoaica a rămas prinsă în bolta grotei. Nici pe deasupra n-a putut fugi dar nici înapoi nu s-a mai putut întoarce. A rămas acolo, între două lumi..
 Şi-acum, trecând pe sub bolta grotei ursoaicei, se văd labele din spate şi coada căci, pe vremea aceea, urşii mai aveau coadă încă.
 De-atunci s-au prelins peste trupul ursoaicei mii şi mii de ploi şi calcar iar trupul ei a fost poleit asemeni unei stalactite.. şi, dacă vă uitaţi bine… sigur o vedeţi. 

Sursa: bihorinimagini.ro